de Vlad Ognean

Dacă ar exista un atlet care să poată atinge cele mai înalte culmi la toate categoriile ramurii sportive pe care o practică, cu siguranță ar fi un miracol sau ceva ce atinge culmile geniului singuratic în marea de oameni ce îl înconjoară. Natura umană vrea și vrea mai mult în fiecare zi, vrea totul și nimic mai puțin. Dar oare care e prețul plătit pentru acest tot în echilibrul lumii care ne înconjoară? Prețul plătit de noi, cei care dorim a angaja porumbeii cu succes la diferite distanțe și a câștiga cu același porumbel la diferite categorii, este o selecție total inadecvată și o clasă mediocră spre inferioară a porumbeilor pe care îi deținem.

Haide, dragă cititorule, să ne punem în mintea unui porumbel care tocmai am fost eliberat și simte că vrea să se întoarcă acasă. Dacă mintea, corpul și caracterul meu în proporție destul de mare a fost hărăzit de strămoși pentru distanța de 100 km, voi da absolut totul din mine ca să ajung acasă și nu voi ține cont de nimic altceva, pentru că așa sunt eu, nu știu, nu pot și nu vreau să îmi conserv energia pentru a avea resursele necesare pentru o distanță mai mare. Daca aș zăbovi și o clipa, ar fi împotriva firii mele și a felului meu de a fi, despre care am învățat cu toții că este cel mai greu de schimbat, aproape imposibil în linii mari. Daca aș fi un porumbel de 700 km, cu siguranță graba strică treaba și dacă s-ar termina concursul mai repede la 500 km aș fi printre ultimii, pentru că eu zbor în așa fel încât să îmi conserv energia și resursele pentru distanța pentru care m-am născut. Atunci când selecția de-a lungul timpului se produce pe criterii total greșite și concurența, ca și factor direct proporțional, ajunge la un nivel slab, un porumbel care câștigă o cursă de 100 km o poate câștiga și pe cea de 700 km și viceversa. Soldatul universal pe care noi dorim să îl cream și ajungem să avem impresia că l-am obținut e doar o auto-înșelăciune pe care ne-o însușim zi de zi. Un porumbel bun la toate e un porumbel slab la toate. (exista și genii….câțiva la zeci de ani distanță)

Porumbelul bun și crescătorul rău….o combinație letală

Pentru început, haideți să îl numin crescătorul A și echipa sa de pasări. De ce nu se comportă A cu echipa de zburători precum o trupă de soldați ? Daca vecinului de la doi, cu Porsche, i-aș spune că la colțul străzii i-a zgâriat cineva mașina, ar rupe-o la fugă să ajungă cât mai repede la locul faptei. În schimb, vecinul de la 3 nu dă doi bani pe mașina sa, dar nu aș vrea să îl văd pe cel care îl oprește de la meciurile la care se uită seară de seară cu atât entuziasm… Am putea oare să îi facem pe cei doi la fel de motivați în aceeași situație? Nu există niciun sistem de văduvie, natural, haos etc prin care doi porumbei să fie la fel de motivați. Și când stai să te gândești… A are o echipa de 40 zburători pe care îi motivează la văduvie. Fiecare are o boxa exact la fel, fiecare se vede cu femela lui în aceeași perioadă, toți mănâncă la fel și sunt îmbarcați weekend de weekend la concursurile din planul de zbor, neținând cont de starea fiecăruia. Am putea vedea acest program de zbor ca un fel de rutină săptămânală, în care soldații lui A duc cate o bătălie, în speranța că vor ajunge acasă unde își vor vedea din nou familia. La final de sezon poate unul sau doi porumbei din echipa de zbor a lui A obțin rezultate de excepție la nivel national și international. Din întâmplare sistemul de zbor a lui A i-a prins pe cei doi în așa stare și a reușit să aprindă flacăra care să îi facă să dea totul la etapele necesare obținerii rezultatului. Asta în caz fericit… B, vecinul lui A, încearcă asta de 10 ani și nu a avut niciun campion încă…. Oare chiar toată echipa lui A, în afara de cei 2, sunt porumbei răi? Oare chiar toți porumbeii lui B sunt răi? Cum putem trata porumbeii ca pe niște mașinării și apoi să ne numim columbofili? Știm oare să înțelegem aceste ființe în limite mici și să îi motivăm în așa fel încât să ne arate potențialul cu care s-au născut sau pur și simplu lăsăm trecerea anilor să își pună amprenta asupra experienței noastre columbofile, sperând să îi prindem pe cei doi porumbei în sistemul universal impus de noi armatei pe care o antrenăm precum A? Un anume reproducător consacrat în leagănul columbofiliei mondiale, și anume Belgia, a scos nenumărați pui cu nenumărate femele. Câteodată reproducea pui cu aceeași culoare a ultimei pene în aripa ca și el și dacă acești produși erau concurați de pe ouă sau pui mici, distrugeau concurențe de zeci de mii de alți porumbei. Toți ceilalți pui ai săi nu făceau doi bani și chiar și cei din prima categorie, concurați la văduvie, nici nu clasau. Dacă aș cumpăra un pui din acest reproducător cu culoarea potrivită și aș aștepta să fie campion în sistemul meu de văduvie m-aș numi nebun. Dar noi facem mai mult…avem curajul să spunem că puiul cumpărat nu e bun de nimic.

Porumbelul curajos și lupul făr` de haită

Cel ce reușește să își înfrângă instinctul de stol (de turmă) așa ca și în cazul nostru, va fi remarcat. E ușor să îi vedem pe cei diferiți dintre semenii noștri, ca Eminescu, Caragiale, Enescu, Eliade, Brâncuși, Ștefan Cel Mare, Mihai Viteazu și mulți alții. De multe ori, facem asta doar după moarte. E atât de greu să îi deosebim pe Kleine Dirk, Olieman, 019, Jonge Artiest, Kleinen în propriul porumbar? Trebuie să ai ochi că să îi vezi…. De câte ori a venit Olieman în stol acasă atunci când îl bătea pe faimosul său vecin fară a ști nimeni? Cred că crescătorul acestuia le putea număra pe degete. Ar putea oare cineva să vină cot la cot cu Usain Bolt la 100 metri în apogeul carierei sale? Ar putea mulți atunci când Usain Bolt nu ar fi motivat. Avem nevoie de 100? Nu! Ajunge unul, însă e necesar curajul. Atunci când un stol ajunge primul, mulți din el nu au dat totul. Mulți dintre ei nu au avut curajul de a se desprinde și a-și căuta singuri pe forțele proprii drumul spre casă. Ce e un lup fară haită? În cazul nostru un fel de Jonge Artiest… doar să avem ochii să îl vedem. Multe drumuri duc la Roma dacă are cine să le parcurgă, pentru că de multe ori avem mai mult decât știm, însă suntem orbi și vederea ne e umbrită de regulile stricte față de ce înseamnă un porumbel bun cu care ne mințim pe noi înșine zi de zi.

Când ai mult…ești mai sărac

De ce să concuram cu o echipă de 100 de porumbei când am putea-o face la fel de bine cu 20 și energia dăruită celor 80 am direcționa-o spre cei 20? Ne e frică și nu avem încredere în calitatea propriilor porumbei. De fapt, suntem mai săraci în așa zisul procent de energie pe care îl putem oferi fiecărui porumbel din crescătorie.  Putem oare motiva 100 de porumbei să dea totul din ei sau ne mințim pe noi înșine? De ce nu investim în puterea de înțelegere a acestor înaripate și nu în numărul echipei cu care pornim la start? Ne facem 10 locuri de parcare pentru cele 10 mașini deținute (în caz că una nu pornește tot rămâne una cu care putem pleca, nu-i așa? ) Ne comandăm 10 ciorbe ca să fim siguri că una e bună (poate e catastrofa…ar fi bine totuși să luăm și 10 deserturi. să nu cumva să rămânem înfometați). Ar trebui să ne cumpăram 10 case ca să avem una în fiecare loc de pe Pământ, poate vrem să ne mutăm și să nu cumva să rămânem fară loc de casă în noua destinație. Mare parte din noi nu facem toate astea, însă tot mare parte din noi angajăm mulți porumbei care nu au șanse să câștige locul 1, mare parte din noi alegem cantitatea și nu calitatea, în ce privește numărul de porumbei cu care concuram. Mare parte din noi aplicăm un program și un sistem și așteptăm să câștigăm la loto, cumpărând cât mai multe lozuri. E oare asta calea către Roma? Cu cât ai mai mult, cu atât ești mai sărac….